“N-avem mereu ce mânca. Uneori răbdăm o zi întreagă, poate chiar două. Pretenţii prea mari n-am. Au fost zile când m-am mulţumit doar cu o farfurie de paste. De regulă, dimineaţa îmi ajunge o cană cu ceai... dar mi-aş dori mult să mâncăm normal, nu numai paste... uite, aş vrea să mănânc gamberi şi calamari că arată foarte frumos în magazin. Îmi plac mult fructele, dar din alea nu am aproape deloc. Ciocolată? Mamma mia, de când nu am mai mâncat!”.
Cine şi-ar fi închipuit toate astea despre micuţa vedetă Denisa Curtaşu, pianistă în Italia? În Florenţa o ştie lumea bine, căci cântă pe la tot felul de spectacole, ba chiar şi pe scena Filarmonicii. În România, însă, e aproape necunoscută, deşi a obţinut vreo 16 premii.
Acolo, printre italieni, apare pe scenă în veşnicele ei rochii vechi, decolorate pe la margini. Are doar 13 ani.
Era o mogâldeaţă de om când a sosit în Italia şi a “bătut” dintr-un foc zeci de italieni la Conservatorul din Florenţa, obţinând media 10. Pe atunci, ea avea 11 ani, ceilalţi candidaţi – 16, 17. Ea nu făcuse nici un pic de pregătire cu vreun profesor, nu-şi permisese acest lux; ei stătuseră în meditaţii şi pregătiri cu profesori reputaţi de dimineaţa până seara.
Colegii italieni: “Te îmbraci, cumva, de la gunoi?”
Astăzi, când urcă pe scenă în spectacolele oferite de românii din Italia, Denisa apasă clapele pianului cu dinţii strânşi de durere. Căci ea a crescut, iar pantofii i-au rămas prea mici. De un an de zile aşa se chinuie. I-ar plăcea o pereche nouă, dar îi e frică să-şi dorească. Ştie că n-are de unde: mama a părăsit-o, iar tatăl are handicap şi nu primeşte mai mult de 170 de euro pensie. Locuiesc într-o chiţimie de apartament cât o cutie de chibrituri, cu mătuşa şi cu bunica. Mai câştigă şi ele cam tot pe atât, dar tot nu-i suficient cât să aibă în fiecare zi o farfurie cu spaghete, măcar.
Când e pe scenă, Denisa vrăjeşte până la lacrimi o sală întreagă. Acasă, însă, ea şi tatăl iau pixul în mână şi calculează contabiliceşte, încercând imposibilul: cum să plătească ei 700 de euro chirie şi întreţinere dintr-un venit lunar de 350 de euro? Iar la cei 700 de euro se mai adaugă, apoi, multe altele costuri: mâncare, manualele Denisei, transportul până la Conservator. N-au mai reuşit să-şi plătească chiria de luni de zile, iar acum proprietarul îi ameninţă că-i aruncă în stradă.
De la haine noi şi-au luat gândul demult. “Sunt zile grele atunci când colegii râd de mine că am haine vechi. Vin şi mă întreabă, pur şi simplu: De unde ai hainele astea? Te îmbraci, cumva, de la mamaie sau de la gunoi? Dar eu îi iert căci o fac fiindcă ei nu ştiu ce înseamnă suferinţa şi sacrificiul”, ne povesteşte Denisa. Ea cunoaşte toate astea, căci tocmai de aceea a părăsit oraşul ei, Târgovişte, acceptând să sufere de foame în Italia: pentru un vis. A înţeles că aici are mai multe şanse decât în România să ajungă o mare pianistă.
Au plecat din România crezând că în Italia le va fi mai bine. N-a fost aşa. Aici au apărut piedici la care ei nu s-au gândit niciodată. “Proprietarul a refuzat să ne facă un contract pe locuinţă, aşadar nu ne-am putut stabili în Italia domiciliul legal. Am apelat şi la primărie şi degeaba. Din cauza asta, nu au putut obţine nici un fel de sprijin de la statul italian şi de aceea nici Denisa nu poate avea o bursă de studiu”, ne explică tatăl.
Cât poţi plăti pentru un vis
Dar nimic din toate astea nu a descurajat-o pe Denisa. Pentru visul ei a acceptat umilinţe crâncene: “La şcoală şi la Conservator, fiind singura româncă, colegii mă jigneau de fiecare dată când anunţau la ştiri că un român a furat sau a ucis. Pur şi simplu mă goneau din clasă. Îmi strigau că nu au nevoie de străini şi că, oricum, românii sunt toţi ţigani. Profesorii nu luau nici o măsură”. Cum n-are bani să-şi cumpere manuale, fata îşi face temele în pauze, din cărţile colegilor. Când au întrebat-o unde-i sunt manualele, a minţit, jenată, că le-a comandat la librărie, dar încă n-au sosit.
Nici măcar nu-şi permite să meargă la Conservator de trei ori pe săptămână, cum cere orarul. Ar trebui să ia trenul, or ea n-are cu ce-şi plăti de fiecare dată biletul, adică 12 euro dus-întors. Aşa că merge doar o dată pe săptămână şi încearcă atunci să recupereze tot ce au învăţat colegii ei în celelalte zile. Pare greu, însă nimic nu i se pare Denisei o povară la gândul că într-o zi va ajunge, trebuie, o mare pianistă de care România va fi mândră. Pentru asta, însă, are nevoie de bani ca să-şi poată continua studiile. Cine doreşte să o ajute îi poate scrie la adresa catahelp@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu